După câteva cadre exterioare într-o decor de orășel de munte, în penumbra noir a unui hol de spital Ana află că e foarte bolnavă de la unul dintre colegii ei medici. În scena următoare, după ce își injectează ceva într-un braț, participă la un concert de pian al unui tânăr despre care doar mai târziu aflăm că e fiul ei. Construcția lapidară și ambiguă a filmului transformă experiența vizionării într-un adevărat joc de puzzle, trecerile de la o locație la alta, recurențele, dialogurile eliptice și cu trimiteri multiple făcând necesară o atenție concentrată pentru a lega ițele narațiunii și a descifra posibilele legături dintre personaje. Partea centrală a filmului o găsește pe Ana într-un vârf de munte, tulburând solitudinea unui bărbat ce lucrează la o stație meteorologică. Treptat, din interacțiunile celor doi, înțelegem că au avut la un moment dat o relație și că s-au despărțit fără a-și mai fi vorbit între timp. Fiind foarte aproape de moarte, protagonista a rupt acum acest pact al tăcerii pentru a-l ruga să aibă grijă de fiul ei (al lor?), pe care îl descrie ca un adevărat geniu al pianului. Dincolo de modernismul său narativ evident și în ciuda faptului că titlul și focusul asupra unui cuplu retras din societate în mijlocul naturii par să îl apropie de celebrul film „Vara cu Monika” (1953), realizat de Ingmar Bergman, „Vara cu Ana” are numeroase afinități și cu structurile opace și iconoclaste ale unor artiști precum Alain Robbe-Grillet sau Alain Resnais. Precum eroii din „Anul trecut la Marienbad”, personajele de aici nu au destulă consistență realistă și nici nu revelează suficiente date psihologice sau biografice pentru a permite o descifrare precisă a acțiunilor lor. Funcționează, mai curând, ca niște fantoșe prinse într-un univers ficțional abstractizat unde fiecare gest, fiecare sunet, fiecare replică par în egală măsură să contribuie la crearea unei construcții inteligibile elaborate și să îi demaște sistemul de funcționare. (de Andrei Rus)