Reprezentarea clasei muncitoare a constituit un teren de luptă ideologică în perioada de tranziție: după portretizările idealizate de care avusese parte în timpul socialismului de stat, după Revoluție muncitorimea ajunge adesea să fie demonizată în producțiile cinematografice. În filmul lui Florin Iepan intențiile sunt mai ambigue. Uzina „Semănătoarea” și muncitorii de acolo sunt prezentați ca o rezervație ce găzduiește „ultimii reprezentanți ai clasei muncitoare din Europa”, după cum afirmă unul dintre protagoniștii filmului, care primește rolul de ghid prin acest loc făcut să pară straniu. Muncitorii înșiși apar ca fiind defazați istoric, prin lucrurile pe care le povestesc; pe de altă parte, filmul lasă să se intuiască impactul istoriei asupra destinelor individuale. Reconstituind, în mare parte, confesiuni ale muncitorilor filmați, însă conținând și replici sugerate de regizor, Zece minute cu clasa muncitoare se plasează la granița dintre documentar și mocumentar. Florin Iepan, care în primii ani de studenție realizase documentarul Hotel Cișmigiu (1992), își continuă și preocupările legate de inovația formală. Avându-l ca director de imagine pe Dragoș Popescu și cu implicarea muncitorilor din uzină, care au ajutat la realizarea platformelor pe care a fost plasată camera de filmat, mișcările de aparat sunt adesea surprinzătoare, contribuind la atmosfera stranie, apocaliptică, luând uneori chiar prim-planul. (Gabriela Filippi)