În tinerețe, după ce a studiat filosofia și a servit ca șofer pe ambulanță în timpul Primului Război Mondial, Clair s-a alăturat rândurilor criticilor deveniți cineaști, asemenea lui Louis Delluc înaintea sa sau regizorilor Noului Val francez. Implicarea sa în reviste importante de stânga a reprezentat o rampă de lansare către societatea culturii înalte a anilor 1920, consolidându-i astfel legăturile strânse cu mișcarea avangardistă. În această perioadă, și-a schimbat numele de familie în mai sugestivul „Clair”, adică „lumină” în franceză. Spre sfârșitul anului 1922, Clair l-a întâlnit pe Francis Picabia, care schițase în linii mari un scenariu pentru un film și care ulterior i-a insistat lui Rolf de Maré, directorul Ballets Suédois, că Clair ar trebui să regizeze filmul cunoscut ulterior sub numele de Entr’acte.

Picabia a conceput inițial acest film ca un interludiu între cele două acte ale baletului Relâche în noiembrie 1924. În programul redactat de Picabia, acesta provoca și promitea publicului o reprezentație scandaloasă: „Aș prefera să-i aud huiduind decât aplaudând.” Coloana sonoră este compusă de Erik Satie, care apare și pentru scurt timp în film alături de Francis Picabia, trăgând cu un tun către public. Potrivit lui Clair, partitura compusă pentru film cadru cu cadru este prima de acest fel, în timp ce Satie însuși o numea „muzică pornografică”, adăugând imediat că „nu avea intenția de a face niciun homar sau ou să roșească.” Filmul lui Clair amintea de asemenea de scrierea automată (écriture automatique), strâns legată de mișcarea suprarealistă, având scopul de a stimula dorințele inconștiente ale spectatorului.

Entr’acte poate fi împărțit aproximativ în două părți de lungime egală, prima jumătate datorându-se în mare parte scenariului-schiță de o singură pagină realizat de Picabia. Refuzând conexiunile logice, imaginile oferă în schimb o continuitate a relațiilor ritmice, precum și un flux de situații comic provocatoare. Luminile unui peisaj nocturn parizian se estompează într-o pereche de mănuși de box suprapuse care se luptă frenetic una cu cealaltă până când una pare să lovească direct camera. Un joc de șah jucat de Marcel Duchamp și Man Ray se dizolvă brusc în Place de la Concorde și este imediat inundat de apă.

A doua jumătate a filmului, însă, datorează mai mult improvizației narative a lui Clair. Urmează o urmărire care implică o mulțime numeroasă de burghezi aflați la o înmormântare și un dric tras de o cămilă. Vitalitatea arhitecturii este exprimată cel mai intens în acum dispărutul Luna Park din Paris, printr-un montaj accelerat care alternează între o plimbare subiectivă pe montagne russe Scenic Railway și o urmărire funerară surprinzător de veselă, atrăgând spectatorul într-o stare de suspans. Când sicriul cade și se oprește pe un câmp, un magician iese din el și îi face să dispară, unul câte unul, pe puținii participanți rămași și apoi pe sine însuși. Această succesiune de elemente vizuale disparate, aflate în coliziune și transformare continuă, este animată de spiritul dadaist al mistificării deliberate și al provocării ironice.

La mijlocul secolului al XIX-lea, tutu-urile purtate de balerine erau extrem de inflamabile. Spațiul restrâns al scenei era iluminat cu lămpi cu gaz. Această combinație extrem de nefericită, în care orice pas greșit putea provoca o reacție incendiară, reprezintă decorul perfect pentru proiectarea unui film exploziv precum Entr’acte, mai ales în Théâtre des Champs-Élysées. Cu un deceniu mai devreme, același teatru găzduise infamul Le Sacre du printemps al companiei Ballets Russes, un balet considerat primitiv și libidinos de către publicul scandalizat. Atunci când privim Entr’acte, trebuie să luăm în considerare contextul în care a fost creat. În secolul XX, baletul era perceput ca o artă tumultuoasă, o revoluție a emoțiilor și dorințelor ascunse în inima fiecăruia. Așa trebuie privit și Entr’acte: ca și cum lumea ar putea lua foc în orice moment, iar noi am avea puțin peste 20 de minute pentru a ne abandona emoției și râsului înainte ca totul să se prăbușească în sine. (Alex Petrescu)