Un blockbuster mut într-o manieră timpurie de super-film plin de highbrow pulp

În ziua de azi ierarhia mediilor audiovizuale și granițele dintre cinema și televiziune par să fie foarte clare, cu puțin loc pentru surpriză – marele ecran este destinat lungmetrajelor care rareori depășesc pragul de 180 de minute, în timp ce televiziunea rămâne casa serialelor care se întind pe multiple ore, episoade și sezoane. Așadar, este într-adevăr o întâlnire excepțională să dai peste un film de șapte ore și vechi de o sută de ani care la început pare să nu aparțină niciunuia dintre ecranele menționate mai sus, doar pentru a descoperi că poate merita un loc pe amândouă. Acest film este La Roue din 1923, iar regizorul său este unul dintre cei mai ambițioși și faimoși cineaști ai perioadei filmului mut.

Abel Gance a intrat pentru prima dată în industria cinematografică ca scenarist în 1908, chiar în momentul în care un nou trend în cinematografia franceză începea să apară, cel al serialului. În același an, Nick Carter, le roi de detectives (1908-1909), care este unul dintre primele seriale polițiste realizate vreodată, avea să ajungă pe ecranele pariziene. Întins pe parcursul a șase episoade proiectate o dată la două săptămâni (având o durată totală de doar 60 de minute), fiecare spunând o poveste completă, serialul îl urmărea pe omonimul Nick Carter, un personaj detectiv provenit din romanele pulp americane. Succesul serialului avea să fie răsunător, încurajând nu doar Éclair, compania de producție care a finanțat seria, ci și alți jucători (cel mai faimos fiind Gaumont) să își încerce mâna cu formatul. După Nick Carter a urmat Zigomar (1910-1913), produs tot de Éclair, studioul care avea să ofere în cele din urmă lumii unul dintre primele mash-up-uri (și multiversuri) din istoria cinematografiei prin Zigomar contre Nick Carter (1912). Începând cu 1913, Feuillade avea să înceapă să își lanseze propriile seriale pentru Gaumont, producând titluri precum Fantomas (1913-1914), Les Vampires (1915-1916), Judex (1917) și Tih Minh (1919), fiecare având mai multe episoade și durate mai lungi decât producțiile Éclair, cele mai lungi lucrări ale sale depășind șapte ore. Această nouă tradiție pare să-l fi inspirat și influențat pe Gance deoarece, potrivit lui Paul Cuff în cartea sa Abel Gance and the End of Silent Cinema, „primele sale idei ca autor implicau exploatarea acestei piețe a serialelor de aventură și crimă.”

La Roue (1923) este, probabil, primul său film în care influența tradiției serialului poate fi simțită clar. Versiunea lansată a filmului avea aproape opt ore, fiind compusă din 32 de role. Majoritatea proiectelor sale de până atunci erau concepute inițial ca lucrări mai lungi, fie ca seriale (acesta este cazul lui Diaz, care a trecut prin multiple iterații până a devenit La Fin du Monde din 1931), fie ca trilogii – J’Accuse (1918), primul său lungmetraj, trebuia să fie prima parte a unei astfel de trilogii, dar Gance nu a găsit finanțare pentru a continua, problemă recurentă de-a lungul carierei sale. Chiar și așa, J’Accuse a fost un succes comercial, iar Gance considera campania sa de distribuție ca un bun predecesor pentru ceea ce ar fi trebuit să fie La Roue –  în propriile sale cuvinte, una concentrată pe „super-filme” (un termen pe care l-a atribuit pentru prima dată lui Broken Blossoms (1919) al lui Griffith, văzând campania internațională pe care acesta a avut-o). Conducerea de la Pathé nu era, desigur, entuziasmată. După cum spune Cuff, în ochii celor de la Pathé el era „cineva capabil să producă filme profitabile, dar ale cărui instincte tindeau din ce în ce mai mult către subiecte mult mai puțin profitabile”. În timp ce susținea că proiectele sale costau semnificativ mai puțin decât cele realizate în alte studiouri, visa la epopei în stil Griffith și adaptări literare (nu doar de piese și povestiri scurte, ci și de romane și chiar Don Quijote al lui Cervantes, pentru care plănuia două versiuni: un serial de aproximativ opt ore și jumătate și un film de aproximativ 150 de minute). Nu este, așadar, surprinzător că, odată cu La Roue, Gance a intrat în conflict cu șefii studioului. Declarând inițial că filmul va avea între 1500 și 2000 de metri lungime, filmul lui Gance a ajuns în cele din urmă să măsoare aproape 10750 de metri și să coste 2.600.000 de franci – echivalentul a aproximativ 1.180.000 de euro astăzi, de peste cinci ori suma pentru J’Accuse, un film scump pentru acea perioadă.

Devine clar că, pentru Gance, un „super-film” nu era definit doar de amploarea sa, ci și de anvergura, proporțiile și capacitatea sa de a face o declarație despre condiția umană (aici ne putem aminti și de filmul de 9 ore al lui Kobayashi), scenariile sale fiind de obicei centrate pe război, credință și destin. În goana sa după grandios, după ceea ce este mai mare decât viața, elvisa să se consolideze ca auteur (chiar înainte ca termenul să înceapă să fie folosit în legătură cu cineaștii, două decenii mai târziu), să devină el însuși o figură suficient de mare pentru a merita un film de Abel Gance (s-a distribuit pe sine în Napoleon în rolul lui Saint-Just, iar în La Fin du Monde ca artistul hristic, profetul sfârșitului lumii). Poate că tocmai această voință înțeasă filmele sale cu teme atât de bogate în teme și referințe – marea artă se naște din marea artă. Dar opera sa are și un puternic apel lowbrow. Se desfată în ample scene de bătălie, în povești melodramatice de dragoste, în premise demne de Emmerich. Atunci când a refăcut La Fin du Monde sub forma scurtmetrajului The Heart of the World (2000), cineastul postmodern Guy Maddin nu a schimbat prea mult din scenariul lui Gance – a modificat finalul și a comprimat filmul la 5 minute, structura rămânând în mare parte aceeași. La Roue păstrează ceva din scriitura pulp a epocii – acesta este, până la urmă, contextul în care Gance s-a format ca scriitor – iar amestecul său ostentativ cu referințe la marile tragedii grecești îi conferă un farmec postmodern și camp.

Protagonistul (și eroul tragic) din La Roue este un mecanic de locomotivă pe nume Sisif. Este un muncitor harnic, om cinstit și bine intenționat – atunci când un tren deraiază în apropierea locului său de muncă, organizează o echipă care salvează o fetiță rămasă orfană în urma accidentului. O duce în casa sa modestă, unde își creștea singur fiul, și o adoptă, reușind să-și întrețină familia. Defectul său tragic? După ce Norma, fiica adoptivă, crește, se îndrăgostește de ea, dar și altcineva foarte apropiat pățește același lucru. Acest ménage à trois incestuos, alimentat de Homer și Sofocle, constituie nucleul intrigii filmului – iar seriozitatea și tonul grav cu care este spusă povestea fac filmul atât de fermecător. Este un film plin de adrenalină, cu deraieri de tren montate alert, scene de luptă și iubiri interzise, care încearcă în același timp să îi amintească spectatorului cât de tragice și semnificative sunt evenimentele sale – în multe momente Gance taie către imagini cu eponima Roue, roata vieții care continuă să se învârtă și care trebuie să fie învârtită, precedate sau urmate de citate din Hugo și Kipling. Împărțit în capitole, filmul aspiră la o senzație romanescă, iar astăzi aceste părți de câte o oră se simt mai degrabă ca episoadele unui serial care tânjește să fie binge-uit dintr-o singură ședere – și te face să îți dorești mai mult, să vrei să vezi următoarea parte cât mai repede posibil. Una dintre părți (nu voi spune care) conține unul dintre primele cliffhangere literale din istoria cinematografiei. La Roue are un simț excelent al alternării dintre secvențele lente și sfâșietoare emoțional și scenele tensionate, pline de suspans și de acțiune sălbatice. Povestea în sine are și nuanțe aproape exploataționiste – felul în care personajul Normei este portretizat, dorit, filmat și torturat emoțional de-a lungul filmului, accentul nefiind niciodată pus pe suferința ei, ci pe cea a bărbaților, fiind aproape scrisă ca un fel de femme fatale care, fără să știe și fără să vrea, provoacă pieirea celor din jur – nu fac decât să accentueze calitățile pulp și aproape trashy ale poveștii. Încercarea lui Gance de a ridica materialul altfel pulp este fermecătoare nu pentru că încearcă doar să flateze un public highbrow, ci pentru că el chiar își dorește ca filmul său să fie artă înaltă. Este unul dintre primele lungmetraje realizate de un regizor care încearcă să intre în rândurile marilor artiști. Utilizarea referințelor și citatelor încarcă, de asemenea, filmul cu o sensibilitate pre-postmodernă, făcând povestea cu atât mai atemporală.

Se pot spune multe despre calitățile sale de scenarist, dar valoarea sa ca inovator cinematografic este incontestabilă – La Roue se remarcă prin utilizarea uluitoare a tuturor tipurilor de viniete (circulare, ovale, pătrate, colorate etc.) care decupează, alterează și modifică liber, jovial, aspectul ecranului. Libertatea cu care cineastul schimbă și manipulează dimensiunea imaginii pe ecran, felul în care un cadru poate fi un portret, iar următorul un peisaj imens, întunecând părțile neimportante, este cu adevărat eliberatoare. Prin aceste viniete, regizorul reușește să-și facă ecranul său – prin contestarea raportului de 4:3, creează o imagine universală, potrivită pentru orice ecran, formă sau dimensiune. Gance este cunoscut și pentru montajul său foarte particular, oarecum inspirat și asemănător cu Griffith și Eisenstein, care folosește tăieturi rapide, superbe suprapuneri și chiar text peste imagine. Există o scenă în film, criticată puternic de René Clair pentru naivitatea sa, în care Sisif, aproape orb, vorbește cu locomotiva sa (tot Norma numită) și aceasta îi răspunde, lucru redat vizual prin cuvinte plasate lângă coșul locomotivei. Filmul este colorizat și tonat într-un mod uimitor – Gance folosește multă culoare, mai ales în prima parte a filmului, unde colorează victimele accidentului în roșu, dar și trandafirul lângă care o găsește pe Norma – La Rose du Rail, cum fusese inițial intitulat filmul – care este smuls de pe șine atunci când o ia pe copilă de acolo. Gance evidențiază literalmente importanța simbolului. Atunci când Sisif vede pentru prima dată medalionul atașat de gâtul copilului, pe care este gravat numele ei, acesta este colorat în auriu – de-a lungul filmului același medalion va servi pentru numeroase momente de tip madeleinesc. El reușește să transpună vizual numeroase procedee literare, dar, fiind arătate atât de des, acestea devin uneori prea mult. Același lucru se poate spune despre întregul La Roue, dar personal o spun ca pe un compliment.

Versiunea lui La Roue proiectată în cadrul festivalului este cea mai lungă disponibilă – și totodată cea mai apropiată de scenariul original al lui La Roue. De-a lungul vieții sale Gance însuși a remontat filmul de mai multe ori (într-o versiune de două ore și jumătate, într-o versiune mai episodică etc.), dar prin această proiecție vom vedea filmul care seamănă cel mai mult cu ceea ce a fost proiectat la Gaumont Palace în 1923 – doar că, în timp ce atunci filmul a fost proiectat pe parcursul a trei seri, abordarea noastră va fi mai apropiată de cultura contemporană a binge watching-ului. Având o durată de șase ore și cincizeci și trei de minute, filmul va fi proiectat integral. Așadar, luați-vă gustările, băuturile și păturile confortabile – și pregătiți-vă pentru un binge watch. (Marco Manolescu)