Distribuție:
• Musidora Irma Vep
• Édouard Mathé Philippe Guérande
• Marcel Lévesque Oscar Mazamette

Faptul că Louis Feuillade (1873–1925) a realizat peste 600 de filme în mai puțin de două decenii pare, la prima vedere, o eroare statistică. Totuși, această prolificitate definește natura cinemaului timpuriu: o artă industrială, născută din viteză și necesitate. Pentru mine, Feuillade nu este doar un regizor, ci prototipul „showrunner-ului” modern, capabil să gestioneze universuri narative complexe într-un cadru de producție strict și limitat, cum era cel practicat de compania Gaumont.

Lansat în anul 1915 , Les Vampires este constituit din zece episoade cu o durată totală aproximativă de șapte ore. Scenariul Vampirilor, în mare parte improvizat în timpul filmărilor, este publicat în formă de roman foileton în ziarul Le Matin, simultan cu premierele celor 10 episoade. Publicul cititor de ziar era familiar cu acest tip de serialitate a unei opere literare, rubrica de divertisment fiind o invenție mai veche, un spațiu editorial în care scriitori de toate calibrele își publicau viitoarele opere, înainte ca acestea să fie lansate ca volum. Feuillade este unul dintre cei mai vizibili promotori ai filmelor-serial în Franța, reușind să stăvilească asaltul de filme americane de acest gen. Narațiunea din Les Vampires urmărește peripețiile extravagante ale unei bande criminale ai căror membrii poartă cagule și maiouri negre pentru a se pierde în întuneric.

Povestea îl urmărește pe Philippe Guérande, un jurnalist care investighează această organizație criminală. Vampirii sunt conduși de o succesiune de lideri misterioși, personaje memorabile, dintre care cel mai celebru este Irma Vep. Narațiunea este episodică, fiecare parte având o intrigă proprie, presărată cu răpiri, jafuri, asasinate, dar contribuind la un arc narativ general al luptei dintre lege și crimă (bine și rău). Temele pe care le atinge serialul sunt: frica socială, fragilitatea ordinii sociale și insecuritatea accentuate de contextul Primului Război Mondial; atracția pentru rău și spectacolul crimei; presa și justiția ca forțe insuficiente în fața crimei organizate.

Regizorul intuiește în mod corect că publicul nu este atras de imaginea rechinului, ci de cea a pericolului pe care acesta îl reprezintă (poate că regizori precum Alfred Hitchcock sau Steven Spielberg au fost inspirați de acest fapt când au creat lumi în care suspansul este le dernier cri), că publicul nu dorește doar să vadă o poveste încheiată, ci să trăiască într-o poveste continuă. Printr-un montaj simplu, dar eficient pentru suspans, prin utilizarea spațiului urban și construcția tensiunii prin așteptare, nu prin efecte speciale, Feuillade creează un cinema al anticipării, spectatorul fiind menținut constant într-o stare de neliniște.

Exemplar pentru felul în care Feuillade își construiește mizanscena este momentul în care Philippe Guérande intră în biroul său și nu își găsește dosarul de investigație despre Vampiri. Îl acuză pe Mazamette, funcționarul, care încearcă să se strecoare în depărtarea cadrului, iar într-un final, acesta mărturisește. Prin relaționarea elementelor din primul plan cu cele din profunzime (ușa din spate ce oferă un canal de intrări-ieșiri) și jocul precis al actorilor, regizorul redă această scenă într-un singur cadru și într-o singură încăpere. Cineaștii contemporani cu Feuillade erau conștienți de o diferență crucială dintre film și teatru – pe scenă regizorii distribuiau actorii pe întinderea orizontală pentru o mai bună vizibilitate din sală. Dar în cinema contează o singură linie de vizibilitate – cea a obiectivului camerei. Regizorul lucrează cu uneltele epocii: camera este pusă în poziție fixă, compoziția este adesea teatrală, iar actorii intră și ies din cadru ca pe o scenă. Însă, decizia sa de a scoate camera din studio și de a filma pe străzile Parisului schimbă totul. În Les Vampires orașul nu este un fundal pictat. Este Parisul real, cu pavajul său, cu clădirile sale burgheze și maidanele periferiei. Această alegere estetică ancorează fantasticul în cotidian. Când banda Vampirilor acționează, ei nu coboară într-o lume gotică, ci intră pe fereastra unui apartament obișnuit. Pentru un spectator modern, obișnuit cu efecte speciale masive, este o lecție de economie: misterul este mai eficient atunci când apare într-un cadru familiar, frica nu vine din ce este străin, ci din pervertirea a ceea ce cunoaștem. Urmărind investigația jurnalistului Philippe Guérande, am remarcat cum Feuillade construiește tensiunea prin mizanscenă în profunzimea câmpului (nu prin mișcări de aparat, nu prin montaj rapid – care încă nu exista în forma sa modernă) regizorul inventând un procedeu remarcabil de suspans: finalul fiecărui episod fiind plasat într-un moment maxim al acțiunii, garantând astfel întoarcerea spectatorului în sala de cinema pentru a afla rezolvarea misterului (este ceea ce, mai târziu, americanii au numit cliffhanger).

Feuillade mai face un lucru, care pentru mine a devenit fascinant odată ce l-am descoperit: creează personajele într-un mod diferit de epoca sa, abordându-le modern. Irma Vep este unul dintre primele mari personaje feminine iconice din istoria cinemaului: ambiguă moral, seducătoare, inteligentă și autonomă. Personajul a influențat profund reprezentarea femeii fatale și a fost recuperat ulterior în istoria filmului de avangardă și postmodern (inclusiv reinterpretări moderne) . Conceptul la femme fatale descrie o femeie seducătoare, inteligentă, adesea periculoasă, care își folosește farmecul pentru a manipula bărbații, ducându-i la disperare, ruină financiară sau moarte. Ea nu este nici victima neajutorată, nici simpla soție devotată, ci un agent activ al haosului. Irma Vep este cameleonică, inteligentă și periculoasă. Deși ea este răufăcătoarea, camera lui Feuillade trădează o fascinație evidentă pentru ea. Este, probabil, una dintre primele femei fatale care domină ecranul nu doar prin seducție, ci prin acțiune directă. Însuși numele ei, o anagramă pentru VAMPIRE, sugerează o identitate fluidă, construită pentru spectacol.

Costumul său negru, mulat (celebrul „body stocking”), a devenit iconic nu doar pentru că era provocator, ci și pentru că sugera o libertate de mișcare și o funcționalitate refuzată de obicei femeilor în acea epocă. Vedem asta, de exemplu, în secvența în care Irma Vep scapă de poliție, înfășurându-și o frânghie în jurul taliei și aruncându-se de pe vârful unei clădiri cu 6 etaje ca un yo-yo sau în episodul 6 în care Irma Vep apare purtând colanții ei negri scandaloși . Trebuie menționat că Musidora nu a fost prima care a purtat colanți negri pe ecran. Josette Andriot a fost prima eroină ce a spart gheața în filmul Protea din 1913 regizat de Victorin Jasset. Însă o fostă călăreață de circ cu o constituție puternică, ce purta colanți de bumbac nu putea concura cu colanții Musidorei care erau din mătase. În plus, Protea era încă una din lungul șir al eroinelor pozitive și Jasset nu era Feuillade.

În această perioadă industria de film franceză crește rapid, filmele devin mai lungi, folosesc mai multe cadre, poveștile sunt mai complexe, cineaștii explorează tehnici noi de narare. Concomitent, au loc mai multe prefaceri sociale importante, cum ar fi standardizarea zilei de muncă la opt ore, acest lucru ducând la apariția unui timp suplimentar destinat mersului la cinema, iar asta face ca cererea de produse cinematografice noi (și novatoare) să crească. Filmele franceze din această perioadă au țintit clasa de mijloc, iar aici se integrează perfect Louis Feuillade.

Feuillade nu a fost și nici nu a vrut să fie artist cu orice preț, căci vedea cinemaul ca pe o afacere, mai ales dacă ne raportăm la o frază pe care o repeta adesea: “Mi-a fost încredințat un buget, datoria mea este să-l fac să crească.” O parte din succesul lui Feuillade provine și din contextul istoric în care opera sa apare pe ecrane. Regizorul francez creează în proximitatea Primului Război Mondial, în pline schimbări fundamentale produse de acesta (sociale, economice, politice, artistice). Totodată, exact în acea perioadă cinemaul se definea ca artă, căutându-și specificul. Gustul nemodelat al producătorilor de filme și al publicului se baza mai mult pe entuziasm (referințele către cinematograful de artă fiind puține), iar acest lucru a fost suficient ca să susțină producțiile tandemului Gaumond – Feuillade. Fantômas este considerat poate cel mai bun film al său, dar marele film de mister și aventuri îl constituie Les Vampires.

Există puține relatări despre lansările de filme în presa din primele luni ale războiului, jurnalismul fiind grav limitat de lipsa de hârtie. Cu toate acestea, pe 7 ianuarie 1916 apare un articol cu un conținut ce ar putea fi astăzi considerat ca fiind publicitar / de prezentare: “A treia serie a succesului triumfător, Vampirii. Irma Vep, Mazamette, Guerande, eroii acestei drame misterioase sunt acum proaspăt în mintea tuturor, iar simplul anunț al isprăvilor lor este suficient pentru a atrage mulțimile dornice de aventură”.
Dacă spectatorii contemporani lansării Vampirilor priveau acest serial foileton o dată pe săptămână ca poveste individuală, așteptând o altă săptămână apariția următorului episod, spectatorul de astăzi (după mai mult de o sută de ani) are cu totul altă percepție, fiind pus în fața unui ecran pe care rulează un film fără sunet, cu o lungime considerabilă, de șapte ore. Inevitabil, suntem forțați să ne imaginăm cum era să îl vezi atunci, într-un mic cinematograf de cartier, în cu totul alte condiții: fără lumini ambientale, înconjurat de oameni ce fumează sau vorbesc în timpul proiecției, unde copii țipă, plâng sau sug în funcție de vârstă, cu scaune sau bănci de lemn și cu acompaniament muzical live.

Până la urmă, nu poți să nu te întrebi ce are acest serial atât de special (sau serialele lui Feuillade în general). "Nimeni n-a reușit mai bine ca el să taie respirația publicului" (Henri Fescourt) ori să-l atragă către un roman realist popular . Îl preferăm pe Feuillade pentru că a fost întotdeauna puțin naiv și a înregistrat realitatea cu precizia unui contabil meticulos, purtându-se responsabil cu fiecare metru de film în parte.

Pe măsură ce și-a dezvoltat măiestria, Feuillade și-a impus noi dificultăți, adesea doar de dragul de a le depăși, creând în acest proces un cinematograf de o frumusețe subtilă.
(Lavinia Nițescu)