Imaginat „după două sau trei pipe de opiu”, Paris qui dort este o comedie țesută din absurd și fantastic, cu o nuanță suplimentară de comentariu social și centrul Parisului drept decor principal. A fost primul film al lui René Clair, conceput, după cum afirma el însuși, „pentru a readuce cinematografia la originile sale și a o elibera de toată acea falsitate artistică sufocantă”.

Paznicul de noapte al Turnului Eiffel, interpretat de Henri Rollan, se trezește într-o dimineață doar pentru a descoperi înaintea ochilor un Paris nemișcat, înghețat în timp de o rază misterioasă. Personajul lui Henri Rollan este descris ca având „una dintre cele mai «înalte» slujbe din oraș”, însă natura ocupației sale l-a ajutat să rămână deasupra zonei în care raza își face efectul. Acest carton explicativ era menit drept glumă, dar, paradoxal, transformă Turnul Eiffel într-un simbol al rezistenței împotriva respingerii modernității, camuflată în această rază. Având în vedere titlul sugestiv, mare parte din film funcționează și ca un documentar urban prin reprezentarea unor puncte de interes celebre – în special Turnul Eiffel, intersecțiile aglomerate de pe Champs-Élysées și Place du Châtelet, precum și cartierul Montmartre, în mare parte golit de locuitori și vehicule. Câțiva ani mai târziu, simțind că nu explorase pe deplin acest aspect, Clair avea să readucă Turnul Eiffel în prim-plan – „înalta fată de fier de care am fost întotdeauna îndrăgostit”, cum o numea el – în scurtmetrajul său documentar, intitulat sugestiv La Tour (1928).

Această timpurie incursiune în science-fiction anticipează tema recurentă a genului, aceea a ultimului om rămas pe Pământ, reluată ulterior în filme precum The World, the Flesh and the Devil (1959), The Omega Man (1971), episoadele din The Twilight Zone (1959–1964) sau 28 Days Later (2002). Atât Henri Rollan, cât și Cillian Murphy în 28 Days Later al lui Danny Boyle rătăcesc prin orașe emblematice – Parisul și, respectiv, Londra – de obicei ticsite de oameni, acum pustii și straniu de nenaturale. Londra prin care se plimbă personajul lui Murphy funcționează în cadrul clasic postapocaliptic al unei metropole abandonate și dezordonate, care nu seamănă în niciun fel cu Parisul din filmul lui Clair. Paris qui dort nu atinge elementele horror ale succesorilor săi. După ce își dă seama că ar putea fi singura persoană neînghețată, paznicul simte orice altceva în afară de disperare. Se joacă printre oamenii împietriți în diverse ipostaze hilare și chiar „salvează” o persoană de la a se arunca în Sena. Singurul lucru pe care îl simte gardianul este libertatea, după ce a scăpat de constrângerile moderniste ale societății. Nevoia luptei pentru supraviețuire nu există. Paznicul se întâlnește cu cinci persoane care au reușit să scape de raza diabolică, iar împreună se abandonează unei bucurii lacome, mâncând tot ce găsesc într-un restaurant luxos.

Până acum, ar trebui să fie clar că acest film conține puțin conflict, cel puțin un conflict de aceeași natură ca în majoritatea filmelor science-fiction, unde restabilirea ordinii lumii poate fi realizată doar prin violență. În Paris qui dort, însă, un comutator gigantic de pornire/oprire este acționat în mod repetat după bunul plac al personajelor. Transformarea stării lumii din mișcare în imobilitate devine contrastul care ghidează filmul: „Probabil pentru că eram interesat de mișcarea produsă de aparatul cinematografic, am încercat să demonstrez valoarea acelei mișcări prin absurd, adică să paralizez Parisul pentru a sublinia cât de diferit era Parisul atunci când era animat și viu.”

Acesta este un film care a întâmpinat dificultăți în a fi lansat, iar apoi, câteva decenii mai târziu, a fost refăcut într-o versiune mai scurtă chiar de către Clair, care a eliminat porțiuni ample ale acțiunii în numele verosimilității, reducând durata filmului cu aproape 20 de minute. În consecință, această operă, mutilată atât de către distribuitori, cât și de propriul său regizor, merită atenție mai puțin datorită coerenței, ci ca o sfidare a normelor și a plonjării sale ludice într-o incoerență avangardistă construită prin bricolaj. La urma urmei, Paris qui dort este produsul unui moment exuberant al mișcării suprarealiste și trebuie evaluat în cadrul acelui context artistic. (Alex Petrescu)