În 1911, Max Linder era una dintre cele mai bine plătite vedete de cinema din lume. Într-un peisaj cinematografic încă nefamiliarizat cu vagabondul lui Charlie Chaplin, cu Malec al lui Buster Keaton sau cu băiatul „din vecini” al lui Harold Lloyd, comediile lui Linder au pus bazele generației viitoare de comedieni, prezentând publicului primul personaj comic bine definit și instantaneu recognoscibil pe marele ecran. Opera sa a fost esențială în dezvoltarea comediei slapstick ca gen legitim în ceea ce este adesea denumită „epoca de aur a comediei” (aproximativ între 1914 și 1927).

Debutând în august 1905 ca parte a grupului de artiști Pathé Frères, Max Linder s-a remarcat rapid printre colegii de breaslă. În 1907 a creat un personaj comic care se prezenta ca un bon vivant respectabil, cu un stil actoricesc mai reținut și cu o abordare elegantă, chiar și în fața obstacolelor narative din calea sa. Tipologia acestui personaj contrasta puternic cu predecesorii săi la Pathé, Charles Prince Seigneur (Rigadin) și André Reed (Boireau), prezentându-se publicului drept un protagonist credibil – un individ pe care l-ar putea întâlni în viața reală, cu experiențe în care s-ar putea regăsi. În plus, preferința sa pentru umorul situațional și pantomima discretă conferă filmelor sale o calitate subtilă, adesea mai atractivă pentru publicul modern decât umorul haotic și deseori violent al școlii de slapstick a lui Mack Sennett.

Îmbrăcat într-un costum impecabil, cu mănuși și o pălărie de mătase, personajul cinematic al lui Max Linder reprezenta chintesența dandy-ului secolului al XX-lea. Un gentleman distins, întotdeauna conștient de eticheta și așteptările sociale adecvate, Max apărea mereu pe marele ecran cu un zâmbet strălucitor și un chef de viață tipic celor înstăriți. Cu toate acestea, prin stângăcia resimțită în contextele sociale burgheze, protagonistul construit de Linder a creat o conexiune cu publicul său, evidențiind discrepanța dintre mediile rafinate din care acesta era adesea exclus și propriul său personaj. În filmele sale, el se lupta adesea cu un rival pentru atenția unei femei, încerca să deprindă un nou hobby sau să-și impresioneze cercul social (fără succes). Aceste intrigi care explorau nevoia umană de a se integra și de a primi afecțiune, împreună cu stilul său actoricesc controlat, l-au transformat pe Max Linder într-un comedian îndrăgit în toată Europa și America de Nord la începutul secolului al XX-lea.

Între 1905 și 1925, Max Linder a jucat în 205 de filme, pentru multe dintre care a semnat și regia. Majoritatea acestor filme au fost lansate înainte de 1917, cu producții mai sporadice după acest an. În puțin peste un deceniu, Linder a obținut faimă internațională jucând în scurtmetraje în care accentul comediei sale a fost întotdeauna pus pe plasarea personajului său cunoscut în situații și intrigi provocatoare sau absurde. Identificând incongruența dintre personaj și mediu/poveste ca o trăsătură comică principală, Linder a deschis drumul pentru personajele nemuritoare ale lui Keaton și Chaplin în deceniile ulterioare.

Deși cariera i-a fost întreruptă tragic de moartea sa prematură în 1925, moștenirea lui Max Linder în lumea comediei nu ar trebui subestimată. Mai mult decât simpla creare a unui personaj atemporal care a injectat o sensibilitate modernistă în lumea haotică a chase-urilor, luptelor plăcinte și a cascadoriilor, Linder a contribuit la poziționarea comediei drept un gen de film care ar trebui luat în serios. Stilul său vizual, patosul discret și insistența în dezvoltarea comediei în jurul unei povești credibile au setat direcția pentru viitorii comedianți, care au dispus de mijloacele tehnologice pentru a duce această viziune la noi culmi. După cum a remarcat Jean Mitry în studiul său antologic despre cariera lui Linder: „Prin urmare, lucrul important pentru Max Linder nu este să fi realizat ceva, ci să fi indicat. El a arătat calea fără a o putea urma.”

Scurtmetrajele selectate pentru acest festival oferă o inițiere în stilul comic și temele narative ale lui Max Linder. Acestea reprezintă o perioadă creativă foarte specifică și energică pentru Linder, care a dat naștere unora dintre cele mai emblematice caracteristici ale comediei burlescă și care l-a lansat pe creatorul lor într-o faimă stratosferică. Există și alte filme ale lui Max Linder care merită, de asemenea, evidențiate: filme precum L’anglais tel que Max le parle (1913), care prezintă o poveste de dragoste fermecătoare în care barierele lingvistice duc la consecințe hilare, sau Seven Years Bad Luck (1921), în care Max atrage munți de ghinion în eforturile sale de a-l evita. Aceste filme, împreună cu toate celelalte care sunt încă disponibile astăzi, prezintă opera unui artist matur, pe deplin conștient de viziunea și abilitățile sale de interpret și reprezintă o parte importantă a istoriei filmului francez, care merită sărbătorită.

Revizitând cea mai celebrată epocă a comediei slapstick, majoritatea laudelor sunt de obicei rezervate trioului Keaton-Chaplin-Lloyd. Dacă se menționează un al patrulea nume, acesta este de obicei Harry Langdon și al său erou cu chip de copil. Decesul prematur, precum și pierderea multor filme ale acestuia — evenimente care au coincis cu un apogeu al comediei mute în 1925 — au avut un efect nefericit: moștenirea lui Max Linder ca pionier în domeniul comediei slapstick a fost până acum trecută cu vederea.
Însă înainte ca Lloyd să-l popularizeze pe „băiatul din vecini” al cărui farmec îl ajută să devină un erou, Max Linder a fermecat publicul curtându-și iubita cu desene pe hârtie prin care își exprima afecțiunea în L’anglais tel que Max le parle (1913); înainte ca Keaton să transforme utilizarea prop-urilor în artă, Max Linder a construit filme întregi în jurul incompatibilității sale cu mediul său (Max et l'inauguration de la statue - 1912); înainte ca Tillie’s Punctured Romance (1914) a lui Chaplin să fie recunoscută drept prima comedie de lungmetraj, publicul s-a bucurat de o comedie de o oră în care Max se luptă cu rivalul său pentru dragostea iubitei sale în Le duel de Max (1913); iar înainte de „The big three”, l-am avut pe Max Linder.

Max prend un bain / Max Takes a Bath (1910, regia: Lucien Nonguet)
Max suferă de spasme nervoase și i se prescriu băi reci ca remediu. Într-o perioadă în care atât apa curentă în apartamente, cât și deținerea unei căzi de baie sunt lucruri rare, acest lucru duce la 10 minute de încercări amuzante ale lui Max de a-și face baia zilnică fără a inunda clădirea sau a ofensa sensibilitățile societății franceze din secolul XX.

Max a peur de l’eau / The Water-Funker (1912, regia: Max Linder)
Max și Lili sunt logodiți. Se iubesc, dar frica patologică a lui Max de apă o încurcă și o jenează pe Lili în fața prietenilor ei din înaltă societate. Înainte de a-i accepta cererea în căsătorie, Max trebuie să-și depășească frica de apă prin diverse tentative de expunere forțată, de la dușuri în sufragerie până la înghițirea accidentală de pești. Unul dintre primele filme regizate de Linder îl prezintă exploatând potențialul comic al unei fobii rare și al capcanelor vieții burgheze.

Entente cordiale / Cordial Agreement (1912, regia: Max Linder)
Max și amicul său se reunesc, dar prietenia lor este amenințată de afecțiunea reciprocă pentru aceeași femeie (Jane Renouardt), a cărei indecizie îi determină să-și escaladeze rivalitatea într-un duel între gentlemeni pentru care amândoi sunt nepregătiți. Această comedie din 1912 exemplifică perfect ce l-a făcut pe Max Linder să iasă în evidență față de stilul dominant de slapstick de la începutul anilor 1910 - un film care culminează cu un duel, dar care se folosește puțin de violență fizică sau cruzime.

Max et Jane veulent faire du théâtre / Max’s Tragedy (1911, regia: René Leprince și Max Linder)
Max și Jane sunt doi tineri îndrăgostiți de teatru și care detestă idea de căsătorie. Ei fac tot ce le stă în puteri pentru a respinge încercările părinților lor de a-și găsi parteneri, dar, în acest proces, își descoperă dragostea reciprocă pentru scenă și unul față de celălalt. Chimia comică dintre Max Linder și Jane Renouardt din acest scurtmetraj aduce o gură de aer proaspăt în domeniul adesea dominat de bărbați al comediei mute timpurii și servește drept precursor al succesului ulterior al cuplului Mabel Normand - Roscoe „Fatty” Arbuckle.

Au secours! / Help! (1924, regia: Abel Gance)
Într-una dintre cele mai neașteptate colaborări din istoria filmului, Max Linder și Abel Gance își imaginează o casă bântuită plină de imagini de coșmar care estompează granițele dintre comedie și horror. Într-unul dintre ultimele roluri ale lui Max pe ecran, el poartă publicul printr-o călătorie suprarealistă ce oferă o experiență vizuală unică pentru fanii cinematografiei franceze timpurii. Regia lui Abel Gance propune o abordare experimentală în materie de montaj și efecte speciale, care conferă o notă izbitoare stilului comic caracteristic lui Linder.

(Laurenția Șerban)