Sociologi documentariști: Filmele lui Henri H. Stahl

interviu

interviu

  • Regia: Henri H. Stahl, Anton Golopenția
  • Durata: 36min.
  • Anul: 1932

Primele documentare românești pe deplin conștiente față de metodele de abordare a subiectelor prezentate au fost realizate începând cu finalul anilor ʼ20, în cadrul campaniilor monografice desfășurate din 1925 până în 1936 în câteva sate de pe teritoriul României de la acea vreme. Parte dintr-un proiect cu ambiții exhaustive de investigare a lumii rurale românești și de intervenție socială coordonat de Dimitrie Gusti, cercetările monografice au fost realizate de echipe multidisciplinare compuse din zeci de studenți și cercetători din domenii foarte diverse: sociologi, juriști, economiști, psihologi, istorici, muzicologi, etnologi, coregrafi etc.

Doar trei dintre documentarele produse în acest context, „Drăguș, viața unui sat românesc” (lansat în 1930), „Un sat basarabean, Cornova” (1932) și „Satul Șanț” (1936) urmează metoda monografică, prezentând în detaliu aspecte specifice ale așezărilor studiate și fiind realizate ca parte integrantă a cercetărilor de teren desfășurate de echipele gustiene. Filmele realizate ulterior au constituit mai degrabă sinteze. „Locuința țărănească în România” (1937), realizat pentru a fi arătat la o expoziție internațională despre locuirea în mediul rural organizată la Paris, relua filmări din cele trei filme precedente, iar pentru realizarea documentarului „Obiceiuri din Bucovina” (1937), realizatorii s-au întors în Fundul Moldovei pentru a filma aici, la nouă ani după desfășurarea campaniei monografice din această localitate. Ultimele filme asociate activității Școlii gustiene au fost câteva reportaje despre pregătirea echipelor de studenți pentru educarea populației rurale, montate sub titlul „Echipele regale studențești” (1938); realizate în anul în care a fost instituită obligativitatea muncii culturale la sate pentru absolvenții de studii superioare, moment în care forma de organizare a Serviciului Social a căpătat, de altfel, un caracter milităresc, aceste reportaje aveau un scop pur agitatoric.

Dintre cercetătorii Școlii gustiene, sociologul Henri H. Stahl a fost cel mai activ în realizarea acestor filme, contribuind la toate, cu excepția reportajelor din 1938, la majoritatea chiar în calitate de regizor sau de coregizor. Cu toate acestea, titulatura de „regizor” e oarecum imprecisă în acest caz, din moment ce structura filmelor trebuia să urmărească cât mai fidel tiparul cercetării și să reflecte rezultatele la care ajunseseră monografiștii în studiul diferitelor aspecte ale satelor. Mai mult, chiar selecția scenelor care urmau să fie filmate, considerate cele mai relevante, era discutată în prealabil de colectivul de cercetători. Folosirea posibilităților filmului constituia, însă, o alegere firească, întrucât acesta adăuga metodelor de observație o dimensiune concretă, care nu putea fi surprinsă la fel de precis în descrierile realizate în scris. Din acest punct de vedere, Dimitrie Gusti vorbea chiar despre proiectul „unei sociologii românești filmate”.

Astăzi, cu toate că apar constant publicații dedicate fenomenului sociologic românesc din interbelic sau unora dintre personalitățile centrale ale Școlii gustiene, referirile la filmele documentare produse în cadrul campaniilor monografice sunt rare. Prin prezentarea și discutarea acestora vom încerca, printre altele, să chestionăm în ce măsură contribuie ele la o mai bună înțelegere a Școlii sociologice de la București. Cât privește valoarea lor în istoria filmului românesc, aceasta este certă: ele au reprezentat un prim model local articulat în practica documentarului și un argument pentru instituirea unei cinematografii de stat la mijlocul anilor ʼ30.

„Un sat basarabean, Cornova” a fost filmat de sociologii Henri H. Stahl și Anton Golopenția, cu ajutorul operatorului Tudor Posmantir, în campania monografică desfășurată în acest sat în 1931. Henri H. Stahl descria în cartea sa de amintiri („Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociologice”) dezamăgirea față de înfățișarea urâtă a satului, de sărăcia de aici, de dispariția portului popular ca urmare a procesului de orășenizare și de sărăcia folclorului. Această dezamăgire pare să se fi transmis și filmului, de dimensiuni mai reduse decât „Satul Șanț” și organizat mai puțin sistematic. Pe de altă parte, lipsa ceremoniilor ritualice spectaculoase a lăsat loc în acest documentar concentrării asupra portretelor localnicilor, realizate cu tandrețe.