Distribuție:
• Marlene Dietrich
• Herbert Marshall
• Cary Grant

„Blonda Venus” este pe de o parte povestea unei soții și mame care se întoarce la viața de cabaret pentru a-și salva soțul și se îndrăgostește de un playboy. În egală măsură, ne este expusă drama unei femei nevoită să navigheze realitățile normelor de gen dintr-o societate unde cea mai puternică unealtă este propriul corp, modurile în care ajunge să-l folosească determinând în cele din urmă poziția ei în această societate. „Blonda Venus” apare la scurt timp după „Shanghai Express” și este succedat de „Împărăteasa Roșie”, două titluri mult mai recunoscute din filmografia lui von Sternberg. Poate și din această pricină este puțin  discutat, cu toate că perspectivele sale tematice, precum reprezentarea tensiunilor de clasă și a sexualității, îl recomandă ca film arhetipal în colaborarea cineastului cu Marlene Dietrich.

Titlul este elucidat încă din prima scenă, cu rezonanțe mitologice. Precum Venus și nimfele, Helen (Marlene Dietrich) este cu colegele ei de teatru la scăldat, când sunt surprinse de un grup de soldați americani, printre care și Ned Farraday (Herbert Marshall). Această întâlnire a lor devine ea însăși o poveste în film, reapărând sub forma unui basm spus de către cei doi copilului lor în momente cheie. Suntem, deci, în compania unei zeițe. O zeiță a frumuseții, a dorinței, a sexulului,  cu o dimensiune contemporană a eroticului: blondul vopsit, platinat (culoare care i-a fost impusă la Hollywood deoarece blondul ei natural se vedea șaten pe cameră). Întregul film gravitează în jurul sexului, și vorbește deschis despre subiecte care încă sunt într-o anumită măsură tabu: triunghiuri amoroase, favoruri sexuale, și prostituție. Din acest punct de vedere, „Blonda Venus” este de asemenea un artefact al cinemaului american premergător codului Hays, care avea să implementeze restricții mai mari în portretizarea sexului sau altor comportamente considerate imorale.  

Filmul este revelator pentru reprezentarea sexualității femeilor. Sexualitatea Helenei este tratată ca o comoditate, o monedă de schimb când dezirabilă, când derizorie. Există ceva animalic, sălbatic în cum o receptează personajele masculine, dornice să o domesticească. Într-o scenă problematică din mai multe puncte de vedere, Helen apare pentru prima oară pe scenă în costumul unei gorile, înconjurată de dansatoare în blackface și interpretând „Hot Voodoo”: „That African tempo, has made a slave/ Hot voodoo, dance of sin”. Helen Farraday se mântuiește în ochii publicului prin misiunea ei de a-și salva soțul, și mai apoi prin durerea cauzată de pierderea copilului. Va mai dura până în anii 1960 ca dorințele sexuale ale femeilor să fie reprezentate multidimensional. 

„Blonda Venus” este o melodramă despre martiriu și dezonoare care urmează un șablon din punct de vedere narativ. Senzația de ‘formulă” poate fi explicat prin intervențiile semnificative asupra scenariului din partea studioului Paramont și a aparatului de cenzură din industrie. Inclusiv momentele muzicale sunt mai scurte, modeste, prin comparație cu celelalte filme. Helen reia rolul actriței de cabaret fatale din „Îngerul Albastru”, sau “Morocco” dar aici este o mamă și soție devotată. Vedem o nouă latură, nu foarte convingătoare, a personei lui Marlene Dietrich. Există un contrast subtil între replici și joc actoricesc. Helen Farraday renunță la tot și se întoarce acasă, dar pare să fie mult mai în largul ei pe scenă, sau în compania bogătașului Nick Townsend (Cary Grant), decât alături de soțul ei pe care îl și crede slab. Finalul, în mod deosebit, a fost un motiv de dispută între Von Sternberg, Paramount, și cenzură. Considerându-l pe soț un personaj dur și antipatic, Paramount a fost în favoarea unui final cu Helen și mult mai agreabilul Nick împreună. Traiectoria de soție de milionar și actriță de succes care a urcat pe scara socială era considerată mult mai dezirabilă pentru public. De data aceasta însă, cenzura a fost de partea lui Von Sternberg, și a reîntregirii perechii originale a lui Helen și Ned, pentru valența moralizatoare a poveștii.

Text curatorial de Irina Huțu și Andrei Șianțiu.