Distribuție:
• Cornelia Gheorghiu

Într-o țară cu o cultură ceva mai dezvoltată a filmului documentar - sau, în general, a oricărui tip de cinema non-ficțional - numele Feliciei Cernăianu ar rezona puternic, cel puțin în urechile cinefile. Însă, în condițiile în care doar o parte a documentarelor acesteia sunt disponibile pe suport digital - grație, în primul rând, proiectului Sahia Vintage, coordonat de Adina Bradeanu -, e oarecum de așteptat ca micile bijuterii pe care le-a regizat, „Acești oameni” (1971), „Pe Valea Frumoasei” (1981) și „Maria lu’ Pascu” (1984) sau pe care le-a co-scris, „Cota zero” (1987), în regia lui Laurențiu Damian, să se scalde într-un semi-anonimat nedrept.

Fiind mai des difuzat și distribuit decât restul operei sale, mai cunoscut decât aceste scurtmetraje Sahia e documentarul ei de montaj, „Destinul mareșalului” (1994), un lungmetraj apărut la câțiva ani după Revoluție. Filmul e competent realizat din punct de vedere tehnic și include o mulțime de imagini de arhivă rare și interesante, dar propune o imagine exaltată și a acțiunilor lui Ion Antonescu, minimizând rolul acestuia în Holocaustul evreiesc petrecut pe teritoriul României sub conducerea lui.

Singurul film lung de ficțiune realizat de Felicia Cernăianu, „Gustul și culoarea fericirii”, din 1978, e, la rându-i, echilibrat și construit cu gust, în ciuda schematismului personajelor și al anumitor situații sociale tratate.

Însă niciunul din acestea, nici măcar documentarele de scurtmetraj de la Sahia, nu au prospețimea și candoarea formală a filmului ei de absolvire, intitulat „Cântec”, în care Cornelia Gheorghiu - protagonistă și în „Gustul și culoarea fericirii”, aproape zece ani mai târziu - se plimbă, cu o ușurătate seducătoare a ființei, pe străzile Bucureștiului, fiind, din timp în timp, acompaniată de un refren, de o umbră bizară sau de amintiri neplăcute din timpul Războiului.

Vizionând nonșalanța acestui film nu poți să nu te gândești la tot felul de comparații flatante - la Maya Deren, în„Meshes of the Afternoon”, din 1943, la anumite pasaje din filmele Kirei Muratova sau la filme underground americane, în primul rând la „The Flower Thief” (1960), al lui Ron Rice și chiar - forțând poate un pic nota - la Chantal Akerman (mai ales în filmele în care e și protagonistă) și la Agnes Varda (în „Lion's Love” sau în „La Pointe courte”).

Ce păcat că Felicia Cernăianu nu a găsit ulterior un context în care să exploreze direcții precum cele din acest mic film studențesc. Poate că nici nu și-a dorit asta, e foarte posibil să fi fost doar un experiment de tinerețe căruia să nu-i fi dat mare importanță în viitor. Însă e un experiment superb, pe care sperăm că tot mai mulți oameni îl vor fredona în gând după vizionare. (de Andrei Rus)