Distribuție:
• Toma Caragiu
• Mitică Popescu

„Piscicultura” e, de departe, cea mai incitantă comedie dintre cele păstrate în Arhiva de filme a UNATC și realizate în perioada 1966-1971.

Tudor Eliad, regizorul filmului, nu numai că își permite să tragă de o situație probabil reală (lipsa peștelui în magazinele vremii) în tot felul de direcții parodice, care mai de care mai cretine și absurde, dar în acest periplu trece - în nici zece minute - prin genuri diverse, făcând constant trimiteri la filme-cult din epocă (vă veți delecta recunoscând pastișe la stilul narativ al documentarelor produse în Studiourile „Alexandru Sahia”). Aproape scenă cu scenă (sau, mai corect, scheci cu scheci) apelează la un umor grosier (specific parodiei), dar are grijă să nu piardă nuanțele satirice și, mai ales, să rămână recognoscibile semnificațiile cu tentă socială, ce abundă, în forme diverse și se acumulează până spre final.

O altă revelație e inteligența cu care folosește coloana sonoră, deranjantă în multe din filmele studențești contemporane lui. Nu numai că se abține de la tot felul de interludii muzicale pentru a-și ajuta narațiunea să funcționeze, dar efectul grațios pe care îl produce introducerea subtilă a unor prelucrări după două melodii Beatles (prezență rarisimă în filmele epocii) într-un lung travling incitant și inteligent, dovedesc un perfect control estetic și un gust rafinat - ambele erau, oricum, clare deja, inclusiv prin felul în care distorsionează unele voci sau sunete, în scop comic.

„Piscicultura” va deveni aproape sigur un clasic în câțiva ani, o merită. Are tot ce-i trebuie pentru a atrage mai multe categorii de spectatori: un subiect apetisant, invitând la mai multe posibile lecturi, gag-uri creative, câțiva actori faimoși (Toma Caragiu, Mitică Popescu), rezolvări narative și de mizanscenă surprinzătoare. Și, mai ales, e realizat cu inteligență și rafinament într-un registru de comedie de duzină - snobată, în general, de publicul pasionat de „arta înaltă” -, ceea ce creează o structură contradictorie de-a dreptul seducătoare.

Dacă se va întâmpla asta, va fi uimitor pentru mai multă lume că Tudor Eliad nu a devenit un mare cineast, așa cum promitea în acest scurtmetraj de absolvire. Din puținele informații pe care le-am putut aduna despre el până acum, pare să fi avut un destin de roman, după emigrarea în Franța ajungând să publice o serie de cărți (inclusiv două romane în colaborare cu Daniel Pennac și una de scenaristică). Însă nu pare să fi continuat activ să profeseze ca cineast - ceea ce s-a întâmplat, desigur, cu majoritatea artiștilor care au emigrat din România în era comunistă. (de Andrei Rus)